Suicidul-3

Sinuciderea

Mareste imaginea.

Sinuciderea, aceasta catastrofa duhovniceasca este o consecinta tra­gica a unei crize personale acute. Sinucigasul cauta o te­melie solida, insa nu o poate gasi nicaieri. Prin urmare, constient sau inconstient, el se lipseste de ultimul lui spri­jin, care este viata. Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreste sa nu se simta robul imprejurarilor, ci o personalitate care ia hotarari bine gandite si libere. Printre motivele care determina sinuciderea se evidentiaza motive existentiale si motive demonstrative.

Sinuciderea din motive existentiale este foarte "ispititoa­re". Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chi­nuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pa­mantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influen­ta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in proce­sul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa in­ceteze acest chin, incearca "sa omoare" moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat "moartea cu moarte".

Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceas­ta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui "eu", chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: "Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea".

Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incerca­rii de sinucidere.

Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua ju­matate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatii­lor sociale, destramarea colectivismului, decaderea mora­la, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obi­cei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durk­heim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de via­ta. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenoro­ciri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor be­nevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.

Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in reli­gie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oa­meni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evi­dentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societa­tea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. "Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare."

Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au ter­minat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au in­cercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sana­tosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intele­geau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. "in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfacute."

Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa de­termine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se si­nucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibi­litatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta "continutului de viata" si "eliberarea de golul sufletesc", cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.
Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de sin­guratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorin­ta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dum­nezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. "El a purtat pacatele noas­tre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pa­cate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de res­ponsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuri­tor si il da in mainile diavolului.

In "Jurnalul scriitorului din anul 1876", F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al "sinucigasului din plicti­seala", al "sinucigasului convins", dezamagit de lume: "Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, feri­cirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte... In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru su­ferinta, la nimicire impreuna cu mine... Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plic­tiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vino­vat". Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, - inlocuind "realitatea vietii" cu "realitatea mor­tii". F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este "un materialist". Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul "Demonii" (personajul Kirilov). Nimicirea "omenirii, care este foarte omeneasca" (F. Nietzsche) a reali­zat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit im­potriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: "Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Fac, 3, 5) a deve­nit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.

In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evan­ghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. "Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim." Cu adevarat, "nu numai cu paine va trai omul, ci cu ori­ce cuvant al lui Dumnezeu" (Lc. 4, 4).

Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevaru­rile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.

Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii "sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta". Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este "sensul cel mai adanc al vietii".

Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepar­tam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc boli­le, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, inde­partand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga al­binele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: desparti­rea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la te­melia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.

Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei orto­doxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosti­cul: "Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhov­nicesc". Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca to­tul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu "socul ontologic" si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moar­tea si raul, binecuvantarea sau blestemul. "Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 19).

Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lu­crul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.

Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: "Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele ca­zuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar... Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletu­lui se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul adu­ce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actio­neaza negativ si asupra sangelui... insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se gra­beasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire" .

K.V. Zorin