Fenomenul suicidar - instante, finalitati si semnificatii
Considerat cea mai importantă enigmă a psihologiei şi psihopatologiei, suicidul apare ca un “fapt cvasicotidian” în terminologia utilizată de M. Quidu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii calculând faptul că la fiecare minut şi jumătate o persoană îşi sfârşeşte viaţa prin suicid. Deşi problematica sa complexă vizează ansamblul ştiinţelor antropologice, suicidul se înscrie în primul rând în aria preocupărilor medicale, constituind cea mai importantă condiţie psihopatologică şi “cea mai frecventă urgenţă psihiatrică” ce pune sub semnul întrebării existenţa.
Suicidul este un fenomen complex care a fost descris şi explicat de către medici şi psihologi. Suicidologia, ramură a medicinei legale, interesează atât medicul, cât şi psihologul. Obiectul ei de studiu este suicidopatia concepută ca entitate aparte compusă din trei faze.
Suicidaţia este faza de incubaţie, de explorare şi conturare a motivaţiei, în timpul căreia subiectul îşi pune problema morţii şi a necesităţii de a muri. Ea este declanşată de una sau mai multe cauze ce duce la formarea în paln intrapsihic a unei atitudini favorabile actului suicidar.
Suicidacţia reprezintă etapa de trecere de al imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor succesive concrete prin căutarea formelor şi metodelor de conduită autodistructuivă. În această fază intervin circumstanţele psihopatologice, somatogene şi sociogene ce contribuie la creşterea tensiunii intrapsihice şi în final la luarea deciziei înfăptirii suicidului ca o explozie autodistructivă.
Traumatizaţia este faza de punere în practică a modalităţilor autodistructive anterior proiectate sau actul în sine urmat sau nu de reuşită. Importante sunt în această etapă metodele şi efectul lor.
Din punct de vedere clinic există mai multe instanţe sau forme ale fenomenului suicidar, există numeroase variaţii interindividuale, dar în această diversitate au fost identificaţi totuşi 10 trăsături comune prezentate de Doina Cozman:
1.Scopul urmărit prin suicid este căutarea unei soluţii.
2.Ţelul vizat este suspendarea stării de conştiinţă, stoparea fluxului conştiinţei.
3.Stimulul declanşator este durerea psihologică intolerabilă.
4.Stresorul comun în sinucidere îl reprezintă nevoile psihologice frustrate.
5.Sentimentul resimţit de către cei care se sinucid este cel de neajutorare, de disperare.
6.Atitudinea interioară pe fondul căreia survin actele autolitice este ambivalenţa, reunirea a două tendinţe: de autodistrugere şi de planificare a salvării.
7.Statusul cognitiv al suicidarilor este constricţia, îngustarea majoră a câmpului cognitiv şi a capacităţii de a produce alternative de răspuns.
8.Acţiunea comună în suicid este evadarea, evitarea confruntării cu anumite situaţii interpretate drept stresante.
9.Actul interpresonal realizat prin suicid este comunicarea intenţiei.
10.Aspectul de consecvenţă în fenomenul suicidar este reprezentat de tiparele tiparele de reacţie habituale ale individului., comportamentul suicidar fiind în continuarea trăsăturilor de personalitate ale sinucigaşului. (Doina Cozman, 1999)
G. Ionescu enumeră şi explică următoarele instanţe: ideea de suicid, tentativa de suicid, suicidul disimulat, suicidul cronic, pulsiunea suicidară şi conduita suicidară.
• Ideea de suicid nu are cu necesitate un caracter patologic, ea poate apărea şi în larga arie a normalităţii. Ea se conturează probabil în situaţii de criză, în condiţiile în care individul nu are la dispoziţie o modalitate de răspuns considerată satisfăcătoare.
• Tentativa de suicid este actul suicidar ratat, eşuat. Ea a fost comparartă cu un Ianus cu două feţe: o stare de disperare şi dorinţa de neantizare pe de o parte şi o chemare, un apel, un strigăt de ajutor pe de altă parte. Tentativele pot fi expresia unei pulsiuni, pot avea caracter demonstrativ sau pot fi expresia unui act punitiv. Din punctul de vedere al veridicităţii lor, tentativele se pot plasa pe o axă bipolară, la extreme situându-se demonstrativitatea şi deplina autenticitate. Oricât de demonstrativă ar părea, orice tentativă trebuie privită şi abordată cu toată seriozitatea întrucât cel în cauză îşi poate curma viaţa din greşeală.
Studiile au evidenţiat că tentativele se întâlnesc de 8-10 ori mai frecvent la tineri decât la adulţi şi de aproximativ 10 ori mai frecvent la tinere decât la tineri. La vârsta adultă, tentativele sunt de 5-6 ori mai frecvente la femei decât la bărbaţi.
Spre deosebire de suicidul propriu-zis care se întâlneşte în raport de 4 la 1 (bărbaţi-femei), această rată înaltă a tentativelor la sexul feminin raportată la rata înaltă a suicidului reuşit la sexul masculin aminteşte de comparaţia conform căreia “femeile suferă de inimă şi bărbaţii mor de infarct”.
Principalele caracteristici ale tentativelor sunt sistematizate de G. Ionescu astfel:
-apar mai ales al adolescenţi şi tineri
-sunt mai frecvente mai ales al adolescente şi tinere (comparativ cu adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă)
-majoritatea se desfăşoară vesperal, spre deosebire de suicidul propriu-zis care se desfăşoară de obicei matinal
-aproximativ 40% tentative sunt sau au fost precedate de situaţii conflictuale, stresante, psihotraumatizante
• Suicidul disimulat sau suicidul travestit surprinde preocuparea celui care comite
actul suicidar pentru sentimentele şi stările celor din jur, în special a membrilor familiei. Actualmente, existenţa unui suicid lasă o grea povară asupra familiei, a prietenilor, a grupului profesional. Este o povară predominant morală, socială. Prevalenţa acestei forme de suicid nu este cunoscută, dar psihologii încearcă să depisteze şi descifreze această formă prin realizarea autopsiei actului suicidar. Este un fel de anchetă asupra vieţii insului din ultimul timp. Cel în cauză recurge la o disimulare pentru a nu lăsa o povară morală şi socială prea mare asupra celor dragi, care deseori încearcă sentimente de autoculpabilitate. Suicidul travestiti este frecvent invocat în romane şi în filme.
• Parasuicidul sau suicidul cronic include următoarele situaţii:
-conduitele de risc, duse la exteremă până la comportamentele aberante de asumare a riscului ce capătă valenţe securizante, defensive
-refuzul unor intervenţii chirurgicale absolut necesare
-refuzul unui tratament medical absolut necesar
-continuarea consumului de droguri sau alcool în condiţiile în care este evidentă degradarea fizică, psihică şi profesională a persoanei
Termenul de parasuicid a fost introdus în 1970 de către N. Kreitman şi desemna orice lezare non-fatală sau ingerare de substanţe în exces sau chiar medicamente prescrise în exces. Este exclusă intoxicaţia acută cu alcool. Introducerea termenului de parasuicid restrânge la maximum aria termenului de tentativă de suicid care rămâne rezervat unor cazuri extrem de rare. Se presupune că la parasuicid apelează un individ ce posedă mecanisme reduse de inhibiţie a autoagresiunii, acţionând astfel în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni.
• Pulsiunea suicidară explică suicidul ca expresie a unei tendinţe irezistibile, greu reprimabile resimţite de individ spre a-şi pune capăt vieţii. Exemplele de acest gen anulează capitolele referitoare la alegerea formelor şi a mijloacelor de suicid. Pulsiunea suicidară irezistibilă îl determină pe individ să recurgă la primul mijloc ce îi iese în cale. Ca orice pulsiune, şi cea suicidară este trecătoare astfel încât individul odată salvat este surprins de actul întreprins.
• Conduita suicidară este menţionată mai ales în psihopatologia freanceză şi constă în acţiunile de pregătire, de regizare a actului suicidar. În opinia lui G. Ionescu, aceste situaţii frecvent invocate în literatură sunt rar întâlnite în viaţă. În cazul în care se poate vorbi de o conduită suicidară, autorul român consideră că din varietatea extremă a mijloacelor de autoliză, alegerea la care recurge suicidarul este determinată de numeroşi factori printre care se numără: eficacitatea, rapiditatea, uşurinţa execuţiei, imitaţia, spectaculozitatea, păstrarea aspectului fizic şi a integrităţii corporale. În ultimă instanţă însă alegerea mijlocului este determinaqtă de semnificaţia suicidului şi de starea psihică a persoanei din momentul comiterii acţiunii suicidare. Se presupune că eficacitatea mijlocului ales ilustrează autenticitatea tentativei suicidare. În mod tradiţional se consideră că principalele mijloace autolitice sunt: traumatice (defenestrare şi împuşcare), asfixice (inhalare de gaze, submersie, strangulare) şi toxice (ingestia unor substanţe). (G. Ionescu, 1995)
Există diferenţe culturale în privinţa alegerii variantelor de autoagresiune. În China domină intoxicaţiile cu opiu şi săruri de arsenic, în Japonia tradiţionalul harakiri a fost înlocuit cu utilşizarea armelor de foc, iar în Franţa ordinea metodelor cel mai frecvent utilizate este: spânzurare, înec, arme de foc. Ca o tendinţă modernă, s-a observat în raport cu extinderea halucinogenelor că narcomania poate fi încadrată în cadrul conduitelor autodistructive pasive.
În ceea ce priveşte spaţiul ales, s-a constatat că 44% acte suicidare se realizează la domiciliu, urmând locurile publice frecventate şi mai rar hotelurile şi locul de muncă.
• Suicidul colectiv poartă marca altruismului, dar şi a sugestibilităţii induse în mod aberant. În afara formelor “duale” sau “familiale”, suicidul colectiv a atins proprţii impresionante determinate de influenţe religioase sau socioculturale (spre exemplu epidemiile de suicid de după apariţia lucrărilor Suferinţele tânărului Weter şi după sinuciderea actriţei Marelyne Monroe). Alteori, contagiunea suicidară a fost bazată pe anumite convingeri religioase şi culturale, conform cărora moartea este concepută ca o eliberare. Din perspectiva psihopatologiei clinice, suicidul colectiv este iniţiat de un pacient cu psihoză depresivă sau schizofrenie paranoidă care manifestă tendinţe autolitice şi este considerat suicid activ. Acesta induce ideea şi convingerea suicidară în rândul altor persoane care prezintă o boală psihică asemănătoare, o mare sugestibilitate sau un anumit grad de deficienţă metală. Cei cărora le-a fost indusă ideea de suicid hotărăsc în grup data şi mijlocul suicidar, care cel mai frecvent este psihofarmacologic. Spre exemplu, în 1978, în Guyana, 927 membri aii unei comunităţi socioreligioase, cetăţeni ai S.U.A. s-au sinucis ca urmare a acţiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor, pastorul Jim Jones. (G. Ionescu, 1995)
Adept şi promotor al teoriei integraţioniste, Jones a înfiinţat un comitet de intergrare format dintr-un grup restrâns de acoliţi loiali şi care exercita o supraveghere atentă, poliţienească asupra congregaţiei. Disciplina a devenit brutală, ajungându-se la folosirea bătăii şi a altor pedepse brutale. Templul lui Jones avea o structură piramidală în vârful căreia se afla el însuşi.în tinpul şedinţelor comisiei purificatoare, şedinţe prezidate de Jones, era suficient ca cineva să pară neatent pentru a declanşa un interogatoriu dur şi pedepse aspre. Dacă la început pedepsele erau doar verbale, pe parcurs s-au transformat în bătăi. Cu toate acestea, adeziunile la secta lui Jones erau numeroase, fapt explicabil prin manifestarea fenomenelor de contagiune şi iraţionalitate specifice psihologie mulţimilor, dar şi prin utilizarea de către Jones a tehnicilor şi principiilor de persuasiune. El promitea o lume nouă pentru care merita să te străduieşti şi să te sacrifici şi era foarte convingător. Teoria lui avea valenţe securizante pentru oameni, le oferea siguranţa şi speranţa, suportul de care aveau nevoie. Filosofia şi viaţa comunitară a sectelor reduc problemele vieţii cotidiene şi deformează componentele motivaţional-valorice ale personalităţii umane. În cadrul organizaţiilor de tiop sectant, se ştie că rolul liderului este deseori decisiv în ceea ce priveşte natura şi amplitudinea acţiunilor sectei. În cazul sectei “Templul popoarelor “a lui J. Jones, datorită personalităţii patologice a liderului, activitatea devine tot mai puţin religioasă şi tot mai bogată în acţiuini nocive. “Fenomenele de şocantă depersonalizare pr să predomine în panorama maladivă a noului val de sectarism religios”. “Racolajul în scop de manipulare şi violentare a personalităţii cu mijloace pe cât de rafinate pe atât de pline de cruzime reprezintă apanajul acelor religii sălbatice şi al multor comunităţi şi grupuri sociale sectare”.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Suicidul este un fenomen complex care a fost descris şi explicat de către medici şi psihologi. Suicidologia, ramură a medicinei legale, interesează atât medicul, cât şi psihologul. Obiectul ei de studiu este suicidopatia concepută ca entitate aparte compusă din trei faze.
Suicidaţia este faza de incubaţie, de explorare şi conturare a motivaţiei, în timpul căreia subiectul îşi pune problema morţii şi a necesităţii de a muri. Ea este declanşată de una sau mai multe cauze ce duce la formarea în paln intrapsihic a unei atitudini favorabile actului suicidar.
Suicidacţia reprezintă etapa de trecere de al imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor succesive concrete prin căutarea formelor şi metodelor de conduită autodistructuivă. În această fază intervin circumstanţele psihopatologice, somatogene şi sociogene ce contribuie la creşterea tensiunii intrapsihice şi în final la luarea deciziei înfăptirii suicidului ca o explozie autodistructivă.
Traumatizaţia este faza de punere în practică a modalităţilor autodistructive anterior proiectate sau actul în sine urmat sau nu de reuşită. Importante sunt în această etapă metodele şi efectul lor.
Din punct de vedere clinic există mai multe instanţe sau forme ale fenomenului suicidar, există numeroase variaţii interindividuale, dar în această diversitate au fost identificaţi totuşi 10 trăsături comune prezentate de Doina Cozman:
1.Scopul urmărit prin suicid este căutarea unei soluţii.
2.Ţelul vizat este suspendarea stării de conştiinţă, stoparea fluxului conştiinţei.
3.Stimulul declanşator este durerea psihologică intolerabilă.
4.Stresorul comun în sinucidere îl reprezintă nevoile psihologice frustrate.
5.Sentimentul resimţit de către cei care se sinucid este cel de neajutorare, de disperare.
6.Atitudinea interioară pe fondul căreia survin actele autolitice este ambivalenţa, reunirea a două tendinţe: de autodistrugere şi de planificare a salvării.
7.Statusul cognitiv al suicidarilor este constricţia, îngustarea majoră a câmpului cognitiv şi a capacităţii de a produce alternative de răspuns.
8.Acţiunea comună în suicid este evadarea, evitarea confruntării cu anumite situaţii interpretate drept stresante.
9.Actul interpresonal realizat prin suicid este comunicarea intenţiei.
10.Aspectul de consecvenţă în fenomenul suicidar este reprezentat de tiparele tiparele de reacţie habituale ale individului., comportamentul suicidar fiind în continuarea trăsăturilor de personalitate ale sinucigaşului. (Doina Cozman, 1999)
G. Ionescu enumeră şi explică următoarele instanţe: ideea de suicid, tentativa de suicid, suicidul disimulat, suicidul cronic, pulsiunea suicidară şi conduita suicidară.
• Ideea de suicid nu are cu necesitate un caracter patologic, ea poate apărea şi în larga arie a normalităţii. Ea se conturează probabil în situaţii de criză, în condiţiile în care individul nu are la dispoziţie o modalitate de răspuns considerată satisfăcătoare.
• Tentativa de suicid este actul suicidar ratat, eşuat. Ea a fost comparartă cu un Ianus cu două feţe: o stare de disperare şi dorinţa de neantizare pe de o parte şi o chemare, un apel, un strigăt de ajutor pe de altă parte. Tentativele pot fi expresia unei pulsiuni, pot avea caracter demonstrativ sau pot fi expresia unui act punitiv. Din punctul de vedere al veridicităţii lor, tentativele se pot plasa pe o axă bipolară, la extreme situându-se demonstrativitatea şi deplina autenticitate. Oricât de demonstrativă ar părea, orice tentativă trebuie privită şi abordată cu toată seriozitatea întrucât cel în cauză îşi poate curma viaţa din greşeală.
Studiile au evidenţiat că tentativele se întâlnesc de 8-10 ori mai frecvent la tineri decât la adulţi şi de aproximativ 10 ori mai frecvent la tinere decât la tineri. La vârsta adultă, tentativele sunt de 5-6 ori mai frecvente la femei decât la bărbaţi.
Spre deosebire de suicidul propriu-zis care se întâlneşte în raport de 4 la 1 (bărbaţi-femei), această rată înaltă a tentativelor la sexul feminin raportată la rata înaltă a suicidului reuşit la sexul masculin aminteşte de comparaţia conform căreia “femeile suferă de inimă şi bărbaţii mor de infarct”.
Principalele caracteristici ale tentativelor sunt sistematizate de G. Ionescu astfel:
-apar mai ales al adolescenţi şi tineri
-sunt mai frecvente mai ales al adolescente şi tinere (comparativ cu adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă)
-majoritatea se desfăşoară vesperal, spre deosebire de suicidul propriu-zis care se desfăşoară de obicei matinal
-aproximativ 40% tentative sunt sau au fost precedate de situaţii conflictuale, stresante, psihotraumatizante
• Suicidul disimulat sau suicidul travestit surprinde preocuparea celui care comite
actul suicidar pentru sentimentele şi stările celor din jur, în special a membrilor familiei. Actualmente, existenţa unui suicid lasă o grea povară asupra familiei, a prietenilor, a grupului profesional. Este o povară predominant morală, socială. Prevalenţa acestei forme de suicid nu este cunoscută, dar psihologii încearcă să depisteze şi descifreze această formă prin realizarea autopsiei actului suicidar. Este un fel de anchetă asupra vieţii insului din ultimul timp. Cel în cauză recurge la o disimulare pentru a nu lăsa o povară morală şi socială prea mare asupra celor dragi, care deseori încearcă sentimente de autoculpabilitate. Suicidul travestiti este frecvent invocat în romane şi în filme.
• Parasuicidul sau suicidul cronic include următoarele situaţii:
-conduitele de risc, duse la exteremă până la comportamentele aberante de asumare a riscului ce capătă valenţe securizante, defensive
-refuzul unor intervenţii chirurgicale absolut necesare
-refuzul unui tratament medical absolut necesar
-continuarea consumului de droguri sau alcool în condiţiile în care este evidentă degradarea fizică, psihică şi profesională a persoanei
Termenul de parasuicid a fost introdus în 1970 de către N. Kreitman şi desemna orice lezare non-fatală sau ingerare de substanţe în exces sau chiar medicamente prescrise în exces. Este exclusă intoxicaţia acută cu alcool. Introducerea termenului de parasuicid restrânge la maximum aria termenului de tentativă de suicid care rămâne rezervat unor cazuri extrem de rare. Se presupune că la parasuicid apelează un individ ce posedă mecanisme reduse de inhibiţie a autoagresiunii, acţionând astfel în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni.
• Pulsiunea suicidară explică suicidul ca expresie a unei tendinţe irezistibile, greu reprimabile resimţite de individ spre a-şi pune capăt vieţii. Exemplele de acest gen anulează capitolele referitoare la alegerea formelor şi a mijloacelor de suicid. Pulsiunea suicidară irezistibilă îl determină pe individ să recurgă la primul mijloc ce îi iese în cale. Ca orice pulsiune, şi cea suicidară este trecătoare astfel încât individul odată salvat este surprins de actul întreprins.
• Conduita suicidară este menţionată mai ales în psihopatologia freanceză şi constă în acţiunile de pregătire, de regizare a actului suicidar. În opinia lui G. Ionescu, aceste situaţii frecvent invocate în literatură sunt rar întâlnite în viaţă. În cazul în care se poate vorbi de o conduită suicidară, autorul român consideră că din varietatea extremă a mijloacelor de autoliză, alegerea la care recurge suicidarul este determinată de numeroşi factori printre care se numără: eficacitatea, rapiditatea, uşurinţa execuţiei, imitaţia, spectaculozitatea, păstrarea aspectului fizic şi a integrităţii corporale. În ultimă instanţă însă alegerea mijlocului este determinaqtă de semnificaţia suicidului şi de starea psihică a persoanei din momentul comiterii acţiunii suicidare. Se presupune că eficacitatea mijlocului ales ilustrează autenticitatea tentativei suicidare. În mod tradiţional se consideră că principalele mijloace autolitice sunt: traumatice (defenestrare şi împuşcare), asfixice (inhalare de gaze, submersie, strangulare) şi toxice (ingestia unor substanţe). (G. Ionescu, 1995)
Există diferenţe culturale în privinţa alegerii variantelor de autoagresiune. În China domină intoxicaţiile cu opiu şi săruri de arsenic, în Japonia tradiţionalul harakiri a fost înlocuit cu utilşizarea armelor de foc, iar în Franţa ordinea metodelor cel mai frecvent utilizate este: spânzurare, înec, arme de foc. Ca o tendinţă modernă, s-a observat în raport cu extinderea halucinogenelor că narcomania poate fi încadrată în cadrul conduitelor autodistructive pasive.
În ceea ce priveşte spaţiul ales, s-a constatat că 44% acte suicidare se realizează la domiciliu, urmând locurile publice frecventate şi mai rar hotelurile şi locul de muncă.
• Suicidul colectiv poartă marca altruismului, dar şi a sugestibilităţii induse în mod aberant. În afara formelor “duale” sau “familiale”, suicidul colectiv a atins proprţii impresionante determinate de influenţe religioase sau socioculturale (spre exemplu epidemiile de suicid de după apariţia lucrărilor Suferinţele tânărului Weter şi după sinuciderea actriţei Marelyne Monroe). Alteori, contagiunea suicidară a fost bazată pe anumite convingeri religioase şi culturale, conform cărora moartea este concepută ca o eliberare. Din perspectiva psihopatologiei clinice, suicidul colectiv este iniţiat de un pacient cu psihoză depresivă sau schizofrenie paranoidă care manifestă tendinţe autolitice şi este considerat suicid activ. Acesta induce ideea şi convingerea suicidară în rândul altor persoane care prezintă o boală psihică asemănătoare, o mare sugestibilitate sau un anumit grad de deficienţă metală. Cei cărora le-a fost indusă ideea de suicid hotărăsc în grup data şi mijlocul suicidar, care cel mai frecvent este psihofarmacologic. Spre exemplu, în 1978, în Guyana, 927 membri aii unei comunităţi socioreligioase, cetăţeni ai S.U.A. s-au sinucis ca urmare a acţiunilor mistico-persuasive exercitate de liderul lor, pastorul Jim Jones. (G. Ionescu, 1995)
Adept şi promotor al teoriei integraţioniste, Jones a înfiinţat un comitet de intergrare format dintr-un grup restrâns de acoliţi loiali şi care exercita o supraveghere atentă, poliţienească asupra congregaţiei. Disciplina a devenit brutală, ajungându-se la folosirea bătăii şi a altor pedepse brutale. Templul lui Jones avea o structură piramidală în vârful căreia se afla el însuşi.în tinpul şedinţelor comisiei purificatoare, şedinţe prezidate de Jones, era suficient ca cineva să pară neatent pentru a declanşa un interogatoriu dur şi pedepse aspre. Dacă la început pedepsele erau doar verbale, pe parcurs s-au transformat în bătăi. Cu toate acestea, adeziunile la secta lui Jones erau numeroase, fapt explicabil prin manifestarea fenomenelor de contagiune şi iraţionalitate specifice psihologie mulţimilor, dar şi prin utilizarea de către Jones a tehnicilor şi principiilor de persuasiune. El promitea o lume nouă pentru care merita să te străduieşti şi să te sacrifici şi era foarte convingător. Teoria lui avea valenţe securizante pentru oameni, le oferea siguranţa şi speranţa, suportul de care aveau nevoie. Filosofia şi viaţa comunitară a sectelor reduc problemele vieţii cotidiene şi deformează componentele motivaţional-valorice ale personalităţii umane. În cadrul organizaţiilor de tiop sectant, se ştie că rolul liderului este deseori decisiv în ceea ce priveşte natura şi amplitudinea acţiunilor sectei. În cazul sectei “Templul popoarelor “a lui J. Jones, datorită personalităţii patologice a liderului, activitatea devine tot mai puţin religioasă şi tot mai bogată în acţiuini nocive. “Fenomenele de şocantă depersonalizare pr să predomine în panorama maladivă a noului val de sectarism religios”. “Racolajul în scop de manipulare şi violentare a personalităţii cu mijloace pe cât de rafinate pe atât de pline de cruzime reprezintă apanajul acelor religii sălbatice şi al multor comunităţi şi grupuri sociale sectare”.
Afla mai multe despre psihoterapie!
6 
